Capra cu trei iezi

Exact cum se aude în episod, bun de citit împreună cu copilul.

Bună, copii! Astăzi vă spun o poveste scrisă de Ion Creangă: „Capra cu trei iezi”. Ciuliți urechile și ascultați… Era odată o capră care avea trei iezi.

Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic și cuminte. Vorba ceea: „Sunt cinci degete la o mână și nu samănă toate unul cu altul”. Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară și le zice: Dragii mamei copilași! Eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de-a mâncării.

Dar voi, încuiați ușa după mine, ascultați unul de altul, și să nu cumva să deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu. Când voi veni eu, am să vă dau de știre, ca să mă cunoașteți, și am să vă spun așa: Trei iezi cucuieți, Ușa mamei descuieți! Că mama v-aduce vouă: Frunze-n buze, Lapte-n țâțe, Drob de sare În spinare, Mălăieș În călcăieș, Smoc de flori Pe subsuori. Auzit-ați ce-am spus eu?

Da, mămucă! Pot să am nădejde în voi? Și apucară cu gura înainte cei mai mari: Să n-ai nici o grijă, mămucă. Noi suntem odată băieți, și ce-am vorbit odată, vorbit rămâne.

Dacă-i așa, apoi veniți să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămâneți cu bine! Mergi sănătoasă, mămucă, și Dumnezeu să-ți ajute ca să te întoarne cu bine și să ne-aduci demâncare. Apoi capra iese și se duce în treaba ei.

Iar iezii închid ușa după dânsa și trag zăvorul. Dar vorba veche: „Păreții au urechi și fereștile ochi”. Un dușman de lup, ș-apoi știți care? chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânșii. Bun!

Ia, acum mi-e timpul… De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă ușa, halal să-mi fie! Știu că i-aș cărnoși și i-aș jumuli! Cum zice, și vine la ușă; și cum vine, și începe: Trei iezi cucuieți, Ușa mamei descuieți!

Că mama v-aduce vouă: Frunze-n buze, Lapte-n țâțe, Drob de sare În spinare, Mălăieș În călcăieș, Smoc de flori Pe subsuori. Hai! Deschideți cu fuga, dragii mamei, cu fuga! Ia!

Băieți, săriți și deschideți ușa, că vine mama cu demâncare! Săracuțul de mine! Să nu cumva să faceți pozna să deschideți, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca.

Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și de răgușit, că-i mai subțire și mai frumos! Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar și puse să-i ascută limba și dinții, pentru a-și subția glasul, La-la-laaa! ș-apoi, întorcându-se, începu iar: Trei iezi cucuieți, Ușa mamei descuieți! Ei, vedeți? dacă mă potrivesc eu vouă? Nu-i mămuca, nu-i mămuca!

D-apoi cine-i dacă nu-i ea? Că doar și eu am urechi! Mă duc să-i deschid. Bădică! bădică!

Ascultați-mă și pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva ș-a zice: „Deschideți ușa, că vine mătușa!”, ș-atunci voi trebuie numaidecât să deschideți? D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de când lupii albi și s-a făcut oale și ulcioare, sărmana? Apoi, da! nu spun eu bine?

Ia, de-atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap… Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ține mult și bine pe mămuca afară. Eu, unul, mă duc să deschid. Atunci mezinul se vâră iute în horn și, sprijinit cu picioarele de prichici și cu nasul de funingine, tace ca peștele și tremură ca varga de frică.

Dar frica-i din rai, sărmana! Asemene cel mijlociu, țuști! iute sub un cherșin; se-nghemuiește acolo cum poate, tace ca pământul și-i tremură carnea pe dânsul de frică: Fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă! Însă cel mare se dă după ușă și: să tragă, să nu tragă? în sfârșit, trage zăvorul… Când iaca! ce să vadă? ș-apoi mai are când vede? căci lupului îi scăpărau ochii și-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era.

Și, nici una, nici două, haț! pe ied și-l mănâncă așa de iute și cu atâta poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea nu are ce pune. Apoi se linge frumușel pe bot și începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând: Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au intrat în pământ…

Unde să fie? Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace bună! iezii nu-s nicăiri! Mă! că mare minune-i asta! dar nici acasă n-am de coasă… ia să mai odihnesc oleacă aste bătrânețe! Apoi se îndoaie de șele cam cu greu, și se pune pe cherșin.

Și când s-a pus pe cherșin, nu știu cum s-au făcut, că ori cherșinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat… Hapciu! Atunci iedul de sub cherșin, să nu tacă?, îl păștea păcatul și-l mânca spinarea, sărăcuțul! Să-ți fie de bine, nănașule!

A! ghidi! ghidi! ghiduși ce ești! Aici mi-ai fost? Ia vină-ncoace la nănășelul, să te pupe el! Apoi ridică cherșinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește și-l jumulește și pe-acela de-i merg petecele!

Vorba ceea: „Că toată pasărea pe limba ei piere”. Pe urmă se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu găsește nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum în horn, cum tace peștele în borș la foc. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic, își pune în gând una: așază cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se părea că râdeau; ș-apoi iese și-și caută de drum. Cum a ieșit dușmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn și încuie ușa bine.

Apoi începe a se scărmăna de cap și a plânge cu amar după frățiorii săi. Drăguții mei frățiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mâncat! Și biata mamă nu știe de astă mare urgie ce-a venit pe capul ei!

Și bocește el și bocește până îl apucă leșin! Dar ce era să le facă? Vina nu era a lui, ce au căutat pe nas le-a dat. Când jălea el așa, iacă și capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării și gâfâind.

Și cum venea, cât de colo vede cele două capete, cu dinții rânjind, în ferești. Dragii mămucuței, dragi! Cum așteaptă ei cu bucurie și-mi râd înainte când mă văd! Băieții mamei, băieți, frumușei și cucuieți!

Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, și ochii i se păinjinesc. Și ce era nu era a bine!

Ea însă tot merge pân' la ușă, cum poate, crezând că părerea o înșală… și cum ajunge, și începe: Trei iezi cucuieți, Ușa mamei descuieți! Că mama v-aduce vouă: Frunze-n buze, Lapte-n țâțe, Drob de sare În spinare, Mălăieș În călcăieș, Smoc de flori Pe subsuori. Atunci iedul mezin, care acum era și cel dintâi și cel de pe urmă, sare iute și-i deschide ușa. Apoi s-aruncă în brațele mâne-sa și cu lacrimi de sânge începe a-i spune: Mămucă, mămucă, uite ce am pățit noi!

Mare foc și potop au căzut pe capul nostru! Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde spaima și rămâne încremenită! Dar mai pe urmă, îmbărbătându-se, și-a mai venit puțin în fire ș-a întrebat: Da' ce-a fost aici, copile? Ce să fie, mămucă?

Ia, cum te-ai dus dumneata de-acasă, n-a trecut tocmai mult și iacă cineva s-aude bătând la ușă și spunând: „Trei iezi cucuieți, Ușa mamei descuieți!” Și? Și frate-meu cel mare, nătâng și neastâmpărat cum îl știi, fuga la ușă să deschidă. Ș-atunci? Atunci, eu m-am vârât iute în horn, și frate-meu cel mijlociu în cherșin, iar cel mare, după cum îți spun, se dă cu nepăsare după ușă și trage zăvorul!

Ș-atunci? Atunci, grozăvie mare! Nănașul nostru și prietenul dumitale, cumătrul lup, se și arată în prag! Cine?

Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că nu mi-a spărie copilașii niciodată? Apoi da, mamă!

Cum vezi, i-a umplut de spărieți! Ei las', că l-oi învăța eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană și c-o casă de copii, apoi trebuie să-și bată joc de casa mea? Și pe voi să vă puie la pastramă?

Nici o faptă fără plată… Ticălosul și mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată și-mi făcea cu măseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt.

Ei, taci, cumătre, că te-oi dobzăla eu! Cu mine ți-ai pus boii în plug? Apoi, ține minte că ai să-i scoți fără coarne! Of, mămucă, of!

Mai bine taci și lasă-l în plata lui Dumnezeu! Că știi că este o vorbă: „Nici pe dracul să-l vezi, da' nici cruce să-ți faci!” Ba nu, dragul mamei! „Că până la Dumnezeu, sfinții îți iau sufletul.” Ș-apoi ține tu minte, copile, ce-ți spun eu: că de i-a mai da lui nasul să mai miroase p-aici, apoi las'! Numai tu, să nu cumva să te răsufli cuiva, ca să prindă el de veste.

Și de-atunci căuta și ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz cumătru-său. Se pune ea și stă în cumpene, cum să dreagă și ce să-i facă? Aha! ia, acum i-am găsit leacul! Taci! că i-oi face eu cumătrului una de ș-a mușca labele!

Aproape de casa ei era o groapă adâncă; acolo-i nădejdea caprei. La cadă cu dubală, cumătre lup, că nu-i de chip! Ia, de-acu să-ncepe fapta: Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! Și așa zicând, pune poalele-n brâu, își suflecă mânicele, ațâță focul și s-apucă de făcut bucate.

Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână și cu ouă și fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic și cu lemne putregăioase ca să ardă focul mocnit. După asta așază o leașă de nuiele numai întinată și niște frunzări peste dânsa: peste frunzări toarnă țărână și peste țărână așterne o rogojină. Apoi face un scăuieș de ceară anume pentru lup.

Pe urmă lasă bucatele la foc să fiarbă și se duce prin pădure să caute pe cumătru-său și să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă pe-o prăpastie grozavă și întunecoasă și pe-o tihăraie dă peste lup. Bună vreme, cumătro! Da' ce vânt te-a abătut pe-aici?

Bună să-ți fie inima, cumătre, cum ți-i căutătura… apoi da, nu știi dumneata că nevoia te duce pe unde nu ți-i voia? Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună! Ca ce fel, cumătriță dragă? Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis și i-a crâmpoțit, de le-am plâns de milă!

Numai văduvă să nu mai fie cineva! Da' nu mai spune, cumătră! Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus către Domnul, și datoria ne face să le căutăm de suflet.

De aceea am făcut și eu un praznic, după puterea mea, și am găsit de cuviință să te poftesc și pe dumneata, cumătre; ca să mă mai mângâi… Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă. Te cred, cumătre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus. Apoi capra pornește înainte plângând, și lupul după dânsa, prefăcându-se că plânge.

Doamne, cumătre, Doamne! De ce ți-e mai drag în lume, de-aceea n-ai parte… Apoi da, cumătră, când ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi. Nu-ți mai face și dumneata atâta inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo.

Așa este, cumătre, nu-i vorba. Dar sărmanii găgălici, de cruzi s-au mai dus! Apoi da, cumătră; se vede că și lui Dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ți-ar fi?

D-apoi așa? Doamne, cumătră, Doamne! Oi face și eu ca prostul… Oare nu cumva nenea Martin a dat pe la dumneata pe acasă?

Că mi-aduc aminte ca acu că l-am întâlnit odată prin zmeuriș; și mi-a spus că dacă-i vrea dumneata să-i dai un băiet, să-l învețe cojocăria. Și din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pân-acasă la cumătră! Și, luând scăuieșul și punându-l deasupra groapei cu pricina, zise: Ia poftim, cumătre, șezi cole și să ospătezi oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu! Răstoarnă apoi sarmalele în strachină și i le pune dinainte.

Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpav; și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât. Dumnezeu să ierte pe cei răposați, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut! Și cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu jăratic, căci scăuieșul de ceară s-a topit, și leașa de pe groapă nu era bine sprijinită: nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru. Ei, ei!

Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ți-ai pus în cârd? Capra ți-a venit de hac! Văleu, cumătră, tălpile mele!

Mă rog, scoate-mă că-mi arde inima-n mine! Ba nu, cumătre; c-așa mi-a ars și mie inima după iezișorii mei! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri; mie însă-mi plac și de iști mai bătrâni, numai să fie bine fripți; știi, cole, să treacă focul printr-înșii. Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!

Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu ești bun! De-abie i-a mai trece băietului istuia de spărieț, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să-l afum. Ți-aduci aminte, dihanie răutăcioasă și spurcată, când mi te-ai jurat pe părul tău? Și bine mi-ai mâncat iezișorii!

Mă ustură inima-n mine, cumătră! Mă rog, scoate-mă, și nu-ți mai face atâta osândă cu mine! Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesniși dinioare cu cuvinte din scriptură! După aceasta, capra și cu iedul au luat o căpiță de fân ș-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai potolească focul.

Și așa s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da' și de cumătru-său lupul păgubașă a rămas, și păgubașă să fie. Și auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare le-au mai părut bine! Și s-au adunat cu toatele la priveghi și unde nu s-au așternut pe mâncate și pe băute, veselindu-se împreună… Și eram și eu acolo de față, și-ndată după aceea am încălecat iute pe-o șea, ș-am venit de v-am spus povestea așa, ș-am mai încălecat pe-o roată și v-am spus jitia toată; și unde n-am mai încălecat pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună!

V-a plăcut? Data viitoare vă spun o altă poveste. Pe curând, copii!