Jack și vrejul de fasole

Exact cum se aude în episod, bun de citit împreună cu copilul.

Bună, copii! Astăzi vă spun o poveste veche din Anglia: „Jack și vrejul de fasole”. Ciuliți urechile și ascultați… A fost odată ca niciodată o văduvă săracă, ce avea un singur fiu, pe nume Jack, și o vacă, pe nume Albișoara.

Și tot ce aveau ca să trăiască era laptele pe care îl dădea vaca în fiecare dimineață, pe care îl duceau la târg și îl vindeau. Dar într-o dimineață, Albișoara n-a mai dat deloc lapte, și ei nu mai știau ce să facă. Ce ne facem, ce ne facem? zise văduva, frângându-și mâinile. Nu-ți face griji, mamă, mă duc eu să-mi găsesc de lucru undeva.

Am mai încercat o dată, și nu te-a luat nimeni. Trebuie s-o vindem pe Albișoara și, cu banii, să facem ceva: să deschidem o prăvălie, sau ceva. Bine, mamă. Azi e zi de târg; o vând eu repede pe Albișoara, și-apoi vedem ce facem.

Așa că luă funia vacii în mână și porni la drum. Nu merse mult, și se întâlni cu un moșuleț tare ciudat, care îi zise: Bună dimineața, Jack. Bună dimineața și dumitale. zise Jack, și se tot mira de unde îi știe omul numele. Ei, Jack, și încotro te duci?

Mă duc la târg, să vând vaca asta a noastră. Oho, arăți tocmai ca un flăcău care se pricepe la vândut vaci. Ia să văd: știi tu câte boabe fac cinci? Două în fiecare mână și una în gură! zise Jack, isteț nevoie mare.

Ai ghicit! Și iată-le chiar pe ele, boabele! Și scoase din buzunar niște boabe cu totul ciudate. Fiindcă ești așa de isteț, nu mă dau în lături să facem un schimb: vaca ta pe boabele astea.

Ha! Asta ți-ar plăcea, nu-i așa? Ah, tu nu știi ce boabe sunt astea. Dacă le sameni seara, până dimineață cresc drept până la cer.

Zău? Ce spui! Da, așa este. Și dacă nu se adeverește, îți iei vaca înapoi.

Bine! zise Jack, îi dădu funia Albișoarei și băgă boabele în buzunar. Și iaca se întoarce Jack acasă; și, fiindcă nu mersese prea departe, nici nu se înserase când ajunse la ușă. Gata, te-ai și întors, Jack? Văd că n-o mai ai pe Albișoara, deci ai vândut-o.

Cât ai luat pe ea? N-ai să ghicești niciodată, mamă. Nu mai spune! Băiat bun!

Cinci galbeni, zece, cincisprezece… nu, nu se poate să fie douăzeci! Ți-am spus eu că n-ai să ghicești! Ce zici de boabele astea? Sunt fermecate; dacă le sameni seara…

Ceee?! Ai fost atât de nătâng, atât de gură-cască, atât de cap-sec, încât să-mi dai pe Albișoara mea, cea mai bună vacă cu lapte din tot satul, pe o mână de boabe de nimic? Na! Na!

Na! Iar boabele tale cele prețioase, uite-le, zboară pe fereastră! Și acum, marș la culcare! Nicio picătură n-ai să bei și nicio îmbucătură n-ai să mănânci în seara asta!

Așa că Jack urcă în cămăruța lui din pod, trist și amărât, și mai mult de supărarea mamei decât de cina pierdută. Până la urmă, adormi. Când s-a trezit, odaia arăta tare ciudat. Soarele bătea într-o parte a ei, dar tot restul era întunecat și umbros.

Așa că Jack sări din pat, se îmbrăcă și se duse la fereastră. Și ce credeți că a văzut? Ei bine, boabele pe care mama lui le aruncase pe fereastră, în grădină, încolțiseră și crescuseră într-un vrej de fasole uriaș, care urca, și urca, și urca, până ajungea la cer. Așadar, omulețul spusese adevărul.

Vrejul crescuse chiar pe lângă fereastra lui Jack, așa că n-avea decât s-o deschidă și să sară pe vrej, care era împletit ca o scară mare. Și Jack se cațără, și se cațără, până ajunse, în sfârșit, la cer. Și când a ajuns acolo, a dat de un drum lung și lat, drept ca o săgeată. Și a mers, și a mers, până a ajuns la o casă mare, mare și înaltă, iar în pragul ușii era o femeie mare, mare și înaltă.

Bună dimineața, mătușică! Ai fi atât de bună să-mi dai ceva de mâncare? Căci, știți voi, nu mâncase nimic de cu seară și era flămând ca un lup. Mâncare vrei, așa?

Ai să ajungi tu mâncare, dacă nu pleci de-aici! Bărbatul meu e căpcăun, și nimic nu-i place lui mai mult decât un băiețel la micul dejun. Mai bine pleacă, că vine acuși. Of, te rog, mătușică, dă-mi ceva de mâncare!

N-am mai pus nimic în gură de ieri dimineață, zău așa, mătușică! Mi-e o foame de nu mai pot! Ei, nevasta căpcăunului nu era chiar atât de rea, până la urmă. Așa că îl luă pe Jack în bucătărie și îi dădu o bucată de pâine cu brânză și o cană cu lapte.

Dar Jack nici n-apucase să mănânce jumătate, când — bum! bum! bum! — toată casa începu să se cutremure de pașii cuiva care venea. Vai de mine și de mine! E bărbatul meu! Ce mă fac?

Hai, repede, sari aici! Și îl vârî pe Jack în cuptor, chiar când intra căpcăunul. Mare era, nu glumă! Hai, nevastă, pregătește-mi micul dejun!

Ia stai… ce miros e ăsta? Fi-fai-fo-fum! Simt miros de pui de om! Fie treaz, fie dormind, pâine-mi fac din el când îl prind!

Prostii, dragul meu, visezi. Hai, du-te și te spală și te aranjează, iar până te întorci, micul dejun e gata. Așa că plecă de-acolo căpcăunul, iar Jack tocmai voia să sară din cuptor și s-o ia la fugă, când femeia îi spuse să nu iasă. Așteaptă până adoarme.

După ce mănâncă, trage totdeauna un pui de somn. Ei bine, căpcăunul își mâncă micul dejun, iar după aceea se duse la o ladă mare, scoase din ea doi saci cu aur și se așeză să-i numere, până când, într-un târziu, capul începu să-i pice în piept, și începu să sforăie, de se cutremura toată casa. Atunci Jack ieși tiptil din cuptor și, trecând pe lângă căpcăun, luă unul din sacii cu aur sub braț și o rupse la fugă până la vrej. Acolo aruncă sacul cu aur, care, firește, căzu drept în grădina mamei lui.

Apoi coborî, și coborî, până ajunse acasă, îi povesti mamei, îi arătă aurul și zise: Ei… mamă, n-am avut dreptate cu boabele? Vezi? Chiar sunt fermecate! Așa au trăit o vreme din sacul cu aur, dar până la urmă s-a terminat și acesta.

Așa că Jack se hotărî să-și mai încerce o dată norocul sus, în vârful vrejului. Și într-o dimineață frumoasă se sculă devreme, se urcă pe vrej și se cațără, și se cațără, până ajunse iar pe drum și dădu de casa cea mare, mare și înaltă, unde mai fusese. Și acolo, cum era de așteptat, stătea în prag femeia cea mare, mare și înaltă. Bună dimineața, mătușică!

Ai fi atât de bună să-mi dai ceva de mâncare? zise Jack, îndrăzneț nevoie mare. Pleacă de-aici, băiete, că altfel bărbatul meu te mănâncă la micul dejun. Dar ia stai… nu ești tu flăcăul care a mai fost pe-aici o dată? Știi că, tocmai în ziua aceea, bărbatul meu și-a pierdut un sac cu aur?

Ciudat lucru, mătușică! Poate că ți-aș putea spune eu ceva despre asta, dar mi-e așa de foame, că nu pot vorbi până nu mănânc ceva. Ei, femeia cea mare și înaltă era atât de curioasă, încât îl luă înăuntru și îi dădu ceva de mâncare. Dar Jack abia începuse să mestece, cât putea de încet, când — bum! bum! bum! — se auziră pașii uriașului, iar nevasta lui îl ascunse pe Jack în cuptor.

Totul s-a petrecut ca și data trecută. Intră căpcăunul și zise: Fi-fai-fo-fum! …și mâncă la micul dejun trei boi fripți. Apoi zise: Nevastă, adu-mi găina care face ouă de aur! Și ea i-o aduse, iar căpcăunul zise: Ouă!

Și găina făcu un ou tot de aur. Apoi căpcăunul începu să dea din cap, a somn, și să sforăie de se cutremura casa. Atunci Jack ieși tiptil din cuptor, înșfăcă găina de aur și fugi cât ai zice pește. Dar de data asta găina cotcodăci…

Cot-cot-cotcodaaac! …și căpcăunul se trezi; iar când Jack ieșea din casă, îl auzi strigând: Nevastă, nevastă, ce-ai făcut cu găina mea de aur? Păi ce s-a întâmplat, dragul meu? Dar asta a fost tot ce-a mai auzit Jack, căci fugi la vrej și coborî iute ca vântul. Iar când ajunse acasă, îi arătă mamei găina cea minunată și îi zise: Ouă!

Și găina făcea un ou de aur de fiecare dată când el zicea „Ouă!”. Ei, dar Jack tot nu era mulțumit, și nu trecu mult până hotărî să-și mai încerce o dată norocul acolo sus, în vârful vrejului. Așa că într-o dimineață frumoasă se sculă devreme, se urcă pe vrej și se cațără, și se cațără, până ajunse în vârf. Dar de data asta s-a gândit mai bine și nu s-a mai dus drept la casa căpcăunului.

Când a ajuns aproape, s-a ascuns după un tufiș, până când a văzut-o pe nevasta căpcăunului ieșind cu o găleată, după apă; și atunci s-a strecurat în casă și s-a ascuns în căldarea cea mare de aramă. Nu stătuse mult acolo, când auzi — bum! bum! bum! — ca și data trecută, și intrară căpcăunul și nevasta lui. Fi-fai-fo-fum! Simt miros de pui de om!

Îl simt, nevastă, îl simt! Da, dragul meu? Atunci, dacă e pungașul ăla mic care ți-a furat aurul și găina care face ouă de aur, sigur s-a ascuns în cuptor! Și amândoi se repeziră la cuptor.

Dar, din fericire, Jack nu era acolo. Iar începi cu fi-fai-fo-fum-ul tău! Ți se năzare! Așa că se așeză căpcăunul la masă și mâncă, dar din când în când mormăia: Ei, aș fi putut să jur că… …și se scula și căuta prin cămară, prin dulapuri, peste tot; numai că, din fericire, nu s-a gândit la căldare.

După ce a terminat de mâncat, căpcăunul strigă: Nevastă, nevastă, adu-mi harpa de aur! Și ea i-o aduse și i-o puse pe masă, în fața lui. Atunci el zise: Cântă! Și harpa de aur cântă cât se poate de frumos.

Și tot a cântat, până când căpcăunul adormi și începu să sforăie ca tunetul. Atunci Jack ridică foarte încet capacul căldării, coborî ca un șoricel și se târî în genunchi până la masă. Acolo se ridică, apucă harpa de aur și o zbughi cu ea spre ușă. Dar harpa strigă tare de tot: Stăpâne!

Stăpâne! Și căpcăunul se trezi tocmai la timp, ca să-l vadă pe Jack fugind cu harpa lui. Jack fugi cât putu de repede, iar căpcăunul se repezi după el și l-ar fi prins curând, numai că Jack apucase să ia un pic de avans, se tot ferea și știa încotro merge. Când a ajuns Jack la vrej, căpcăunul nu era mai departe de douăzeci de pași, când deodată l-a văzut pe Jack parcă dispărând; iar când a ajuns la capătul drumului, l-a văzut pe Jack dedesubt, coborând de zor, cât îl țineau puterile.

Ei, căpcăunului nu-i prea venea să se încreadă într-o asemenea scară, și stătea și aștepta, așa că Jack mai câștigă un pic de avans. Dar tocmai atunci harpa strigă: Stăpâne! Stăpâne! …și căpcăunul se aruncă pe vrej, care se clătina sub greutatea lui. Coboară Jack, și după el coboară căpcăunul.

Până atunci, Jack coborâse, și coborâse, până ajunse aproape de casă. Așa că strigă: Mamă! Mamă! Adu-mi toporul, adu-mi toporul!

Și mama lui veni în fugă, cu toporul în mână; dar când ajunse la vrej, încremeni de spaimă, căci îl văzu pe căpcăun tocmai coborând de sub nori. Dar Jack sări jos, apucă toporul și dădu o lovitură în vrej, de-l tăie pe jumătate. Căpcăunul simți vrejul clătinându-se și tremurând, așa că se opri să vadă ce s-a întâmplat. Atunci Jack mai dădu o lovitură cu toporul, și vrejul se rupse în două și începu să se prăbușească.

Și căpcăunul căzu — buuum! — iar vrejul se prăvăli după el. Apoi Jack îi arătă mamei harpa de aur. Oamenii veneau de peste tot s-o audă cântând, iar ouăle de aur le vindeau la târg, așa că Jack și mama lui s-au îmbogățit nevoie mare. Iar el s-a însurat cu o prințesă frumoasă și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe.

V-a plăcut povestea? Atunci rugați-i pe mama sau pe tata să apese pe „like” și să se aboneze la Teatrul cu Povești, ca să nu pierdeți povestea următoare! Pe curând, copii!